Memoria profesorului de mate

Numar de singuratate

Pisica

Îi datorez această postare .Și acum știu și de ce. Pentru că nu părea că țipă. Era în mijlocul drumului chiar pe linia albă.Avea picioarele frînte și asta o făcea să stea sprijinită pe ele și să privească fluxul mașinilor care veneau. Era dreaptă ca o lumânare.

Duminică

Răsăritul, pod strălucitor între mal și faleză, între mal și orizont
De alergat. Pe plajă oameni răzleți. Apa limpede, caldă. Mă bălăcesc cu noul meu colac. Imi sprijin bărbia și privesc în zare.
Briza umple plămânii. Gustul sărat al apei stăruie în colțuri.Stâncile colțuroase sprijină malul. Valurile se grăbesc, paingi de spumă.Caut scoica perfectă, cochilia perfectă. Tendința mea spre îngrășare mă face plăcută babelor. Caut printre ele perfecțiunea.  Întâmplător privirea vede un punct mare care înoată dincolo de geamandură, aproape de capătul falezei, apoi se micșorează, aproape dispare. Singur printre pescăruși. Departe de lume.Adun scoici și privesc.Nu mă satur privind punctul din ce în ce mai mic de la capătul privirii.
A ajuns departe/Nu-l mai vedem/ Si nici el nu ne vede.
Sfârșitul jocului cu mărgele de sticlă, maestrul care nu se mai întoarce la țărm.
Acesta se întoarce la soție și fiică.
Scriu primele rânduri în dreapta  titlurilor din colecția Cotidianul.
cel ce înoată în larg și este în singurătate încununat
cu un pumn de scoici
te-ntrebi când se va întoarce
și el înoată tot spre larg
mereu mai departe de pumnul de scoici
ca și cum ar fugi de perfecțiunea lor

Luni după-amiaza.
Marea de culoare turcoaz, valuri mici, dantelate, rochița rândunicii.
Impresia unei înotătoare dorsale. Delfin? Rechin?
Tren de seară, urcăm greu, peronul foarte înalt. Ultimii pescăruși planează destul de leneș.
Marea din fiecare.Calm, relaxare , zâmbet de departe. Ochii copilului meu sunt marea însăși. El va trebui să plece.